30/04/2026
Nu alerg pentru că îmi place.
Alerg pentru că sunt responsabilă de fiecare acțiune pe care o aleg.
Pentru corpul meu.
Pentru mintea mea.
Pentru tot ceea ce vreau să văd în oglindă atunci când ridic ochii din pământ.
Dar e greu. Zău că-i greu.
Mai ales când îmi vine să îndes în gură tot ce prind în cale, anulând tot efortul meu de dimineață.
Și nu-mi ia mai mult de cinci minute să stric tot.
Hai, maxim șase.
Ba chiar aș putea câștiga campionatul mondial de „Câte prăjituri poți mânca în 300 de secunde”, dacă mi-aș da voie.
Și cm așchia nu sare departe de trunchi, ghiciți care e hobby-ul preferat al fiului cel mare.
Mâncatul.
Așa se face că, de fiecare dată când furculița atinge blatul mesei, o undă magnetică se transmite în camera copilului.
Altfel nu-mi explic cm iese rapid din încăpere, transformându-se într-un Gargamel pitic care pare că pune la cale un plan diabolic.
Merge încet și apăsat, ușor îndoit de spate și cu un zâmbet în colțul gurii, adulmecând toate mirosurile din bucătărie.
Apoi își freacă tare mâinile, în timp ce-și mișcă sprâncenele într-un sincron perfect și, cu vocea îngroșată, zice:
— Oh… I’m coming to do my favorite hobby!
Mă bufnește râsul. Apoi îl dojenesc puțin, încercând să-i corectez apucăturile deloc neadecvate.
Nu că nu-mi vine și mie să mă strâmb cot la cot cu el, dar mă gândesc că ar fi drăguț din partea mea să mă comport totuși ca un adult responsabil, ce sunt.
În schimb, înghit în gol până rămân fără salivă. Sau până mă doare rau gâtul.
Și cu cât mă străduiesc mai tare să fiu cuminte, cu atât vine „universul” și îmi pune sub nas toate bunătățile din lume.
Și eu cedez fără nicio șansă.
Nici măcar nu mă străduiesc.
Poate… mâine.
Si uite asa, în fiecare zi, repet sârguincios aceleași cuvinte:
— „DE MAINE, Bianca Gabriela, nu mai sună nicio pungă în casa noastră. Nicio prăjitură. Niciun pufulete.”
Asta îmi spun de vreo doi ani încoace. Si îmca sper să ajung ziua… de mâine.
Și, de regulă, cedez tentației după ce soarele apune. Cand chiar nu mai pot.
Dar azi vine fiul meu cerându-mi câțiva bani. Avea nevoie de un stilou nou.
Îi întind o bancnotă de 50 de lei.
— Da, mami, pot să-mi iau ceva dacă rămâne…
— Nu, îl întrerup. Ai destule creioane, culori și carioci. Ba chiar putem vinde câteva din ele dacă vrei. Astăzi te limitezi la stilou și atât.
— Ok, mami.
Treizeci de minute mai târziu intră în casă, bălăngănindu-se vioi, cu mâinile la spate.
Îl aud din dormitor:
— Mami… am o surpriză ! Deschide ghiozdanul, zice.
Mă uit nedumerita la el. Copilul ăsta nu mi-a cumpărat vreodată ceva mie, din toată istoria lui de cand e copil mare.
Și, în timp ce îi luam ghiozdanul din spate, mă gândeam ce-o fi găsit pe jos în drumul lui spre casă.
Deschid fermoarul. Înăuntru, o cutie albă, lucioasă.
O scot. O întorc. Și privesc prin geamul de plastic două eclere uriașe, învelite în caramel.
Mă uit cu ochii căzuți la copilul meu, care știe că tocmai golisem dulapul cu bunătăți cu un scop.
Mă ia în brațe, își pune capul pe abdomenul meu și, mângâindu-mă pe spate, zice:
— De mâine, mami. De mâine si eu cu tine.
Am explodat in ras amândoi. Nici ca-l mai pot certa. Ba chiar eram bucuroasa pentru tot ce se afla in cutia mica.
Am așezat-o in frigider pentru mai tarziu.
Fara remuscari.
Stiam ca va veni și ziua "de maine " candva.
Dar nu azi.
Asadar astazi alerg, nu pentru slăbit,ci ca să vadă și el cm arată atunci când nu renunți.
Chiar dacă îți vine.
Chiar dacă e greu.
Chiar dacă ești om.
