20/01/2025
Eu nu știu de ce lumea n-a inventat încă vreun fel de manual pentru momentele când te întorci acasă la bunici și vezi că timpul nu-i iartă nici pe ei. N-ai ce face, ești spectator. Așa-i regula. Stai pe prispă, te uiți cm bunica, care altădată făcea cinci lucruri deodată – întindea aluatul, punea borșul pe foc, hrănea găinile și-ți povestea viața – acum abia își duce șalele până la pat.
Bunicul? Un super-erou. Repara orice, de la gard până la sufletul tău. Venea din beci cu un ulcior de must sau vin dulce și spunea zâmbind: “Ia, gustați! Fără zahăr, doar poamă curată.”
Și după, făcea cea mai bună mâncare: cartofi prăjiți cu slănină, mult usturoi și pâine deasupra, să se înmoaie bine. Totul avea gust de copilărie, de zile calde, de povești spuse la umbra viei.
Îți vine să strigi, să oprești timpul, să le spui: “Stați așa! Nu vă grăbiți nicăieri, că mai am de stat cu voi! Mai povestiți-mi o dată cm v-ați cunoscut și cm ați construit casa, tinda, hambarul cu sudorile voastre”
Dar ei nu mai aleargă. Nici în grădină, nici la bucătărie, nici măcar după amintiri. Toate sunt acolo, dar mai încet, mai tăcute. Și-ntr-o zi, când o să te întorci, poate că nici nu o să mai fie. Casa o să fie goală, iar tu o să dai peste o liniște care mușcă.
De aia zic, dacă mai ai cui să-i zici bunica sau bunicu, nu mai aștepta. Du-te acum. Mănâncă borșul lor, chiar dacă-i prea acru. Ascultă poveștile, chiar dacă le știi pe de rost. Și strânge-i în brațe, că timpul nu știe de pauză.
Și dacă ești norocos, poate o să le mai vezi încă o dată râzând cu dinții pe care nu-i mai au, povestind despre cum, altădată, și ei erau tineri. ❤️
