03/09/2026
Uneori, Dumnezeu îți trimite un om care îți schimbă ziua.
La Viscri, în curtea bisericii fortificate, am întâlnit-o pe această doamnă de 80 de ani.
Ce terapie la nivel înalt trebuie să fie când ai privilegiul de a tricota chiar în curtea unei biserici.
Stătea pe o băncuță, la umbra copacilor, și tricota.
Ochi cu ochi. Fir cu fir. Cu o liniște pe care rar o mai întâlnim astăzi.
Am privit-o și, pentru câteva clipe, parcă m-am întors în copilărie.
Mi-am amintit de mamaia mea, care ne lucra ciorapi. Îmi amintesc mâinile ei, răbdarea ei, lucrurile făcute încet, cu drag, pentru noi.
Doamna m-a privit ca pe o tânără curioasă să afle ceva despre tricotat, neștiind ca a răscolit în mine amintiri, emoții, mirosuri pe care rar am ocazia să le mai ating.
Și poate că de aceea întâlnirea aceasta m-a emoționat atât de tare.
Pentru că nu era doar o femeie care tricota într-o curte de biserică.
Era o imagine despre timp, răbdare, credință, rădăcini și iubire. Am îndrăznit să întreb și cu acordul dumneaei am făcut aceste fotografii și a fost bucuroasă și sa îmi spună câte ceva.
Într-un loc sfânt, lângă o biserică veche, o femeie de 80 de ani își vede liniștită de lucrul ei. Lâna vine de la oile băiatului ei, este prelucrată și apoi transformată, ochi cu ochi, în lucruri făcute cu mâinile ei.
Și mi-am dat seama cât de terapeutic poate fi un gest atât de simplu.
Să stai.
Să lucrezi cu mâinile.
Să creezi.
Să nu te grăbești.
Să fii prezent.
Poate că și asta este o formă de rugăciune.
O liniște în care mâinile lucrează, iar sufletul se așază.
Am plecat de acolo cu o stare pe care nu știu exact cm să o explic.
Am stat de vorbă cu ea, am privit-o lucrând și, înainte să plec, am simțit să-i ofer și eu o mică atenție. Nu pentru valoarea ei, ci pentru bucuria de a-i întoarce, măcar puțin, emoția pe care mi-a dăruit-o. Uneori, un gest mic spune un „mulțumesc” mai mare decât multe cuvinte.
Mi-a schimbat complet ziua.
M-a făcut să fiu recunoscătoare.
Pentru oamenii pe care i-am avut în viața mea.
Pentru amintirile care încă trăiesc în mine.
Pentru lucrurile simple.
Pentru că am avut o mamaie de suflet care ne-a făcut ciorapi cu mâinile ei.
Și pentru că sunt suficient de norocoasă să mai întâlnesc oameni care, fără să știe, îmi amintesc cât de frumoasă poate fi viața atunci când nu ne grăbim.
Vine toamna și poate că este un moment bun să ne întoarcem și noi la ceva făcut cu mâinile.
Să coasem.
Să tricotăm.
Să croșetăm.
Să gătim.
Să grădinărim.
Să pictăm.
Să facem orice ne aduce mintea în prezent și ne liniștește sufletul.
Voi ce făceați cu mamaia voastră?
Aveți și voi o amintire legată de ceva făcut cu mâinile ei?
🧶 Cine v-a lucrat primul pulover sau primii ciorapi?
🪡 Cine v-a învățat să coaseți?
🧵 Mai păstrați astăzi vreun lucru făcut de mâinile bunicii?
Și, poate, cea mai importantă întrebare:
Dacă ați putea să vă întoarceți pentru o zi în copilărie, ce ați vrea să mai faceți o dată alături de bunica voastră?
Eu aș mai sta puțin lângă mamaia mea și aș privi-o cm lucrează.
Fără să-i mai cer să se grăbească.
